ARTICOL DIN REVISTA ROMANIAN ULTRAS NUMARUL 1 - 2004

Pentru primul interviu al revistei, am ales să vorbim cu Nicu Perifan, un vechi ultras al Farului Constanţa, ex-lider al galeriei acestui club, şi, poate cel mai important lucru care ne-a împins pentru a-l alege pentru acest prim interviu, omul care a făcut primul steag de gard cu termenul ULTRAS ce reprezenta un grup: Ultras ’92 Farul. Poate mulţi din cei ce mergeau mai demult pe stadioane, se întreabă acum ce s-a întâmplat cu galeria frumoasă pe care Farul o avea odată: un nume ce reiese din acest interviu este Sorin Mihăilescu, actualul şef al galeriei Farului, unul dintre motivele pentru care intervievatul nostru a renunţat la viaţa de ultras activ. Asta, poveşti din vremuri de demult, prietenia ce a legat galeria Farului de cea stelistă, mentalitatea pe care o aveau primii ultraşi români şi multe altele puteţi afla din următorul interviu. Vom încerca în această rubrică să intervievăm cât mai mulţi ultraşi vechi pentru a învăţa din greşelile, succesele şi sfaturile lor şi pentru a afla cât mai multe despre timpuri de care mulţi nu îşi mai aduc aminte…

RomanianUltras : Care a fost prima dată când ai fost pe stadion şi ce anume te-a atras către peisajul suporterilor?
UF ’92(Nicu Perifan) - Microbul stadioanelor l-am prins de pe la 4 ani, din vina tatălui meu, care mă purta după el la fiecare meci de acasă al Farului. Mare lucru nu înţelegeam dar, în timp, am prins “fenomenul”, mai târziu am început să-l practic la “piticii” Farului, iar în câţiva ani a urmat prima deplasare la Tulcea (Delta-Farul 0-1), tot datorită tatălui. Pot spune că pe la 10 ani chiar mă înrăisem pe stadion, la meciurile din B cu Poli Iasi şi Unirea Brăila se lăsa cu înjurături, cu încurajări din partea întregului stadion la care participam foarte activ. Erau vremuri frumoase, “datorate” fostului regim comunist, vremuri în care în afară de sport mare lucru nu era de făcut. Ca suporter, mă agitam la tribuna I, unde era multă lume bună (directori de prin port etc). Eram impresionat de aceşti oameni (mulţi dintre ei trecuţi de 40 de ani) pentru fanatismul lor, stabilitatea lor (mulţi aveau abonamente de peste 20 de ani pe acelaşi loc, acelaşi rând, inclusiv tatăl meu) şi cultura lor fotbalistică (cunoşteau toată istoria clubului şi ţineau minte toate generaţiile care au trecut pe la Farul de la înfiinţarea echipei).
Pasul de la tribuna I la tribuna II, unde era galeria la începutul anilor ’80, l-am făcut în timpul unui meci din divizia B cu Paşcani. S-a lăsat cu o ploaie torenţială, timp în care aproape tot stadionul s-a golit cu excepţia galeriei. M-a intrigat faptul că în timp ce echipa îşi continua jocul, aproape toţi fugeau să se adăposteasca. Am mai stat ud leoarcă vreo 5 minute şi am întins-o la galerie, unde mai toţi erau la bustul gol (aproape 1000 de oameni), cântau şi săreau în picioare. Am rămas încântat şi n-am mai părăsit tribuna B decât după foarte mulţi ani.

RU: Deşi puţini îşi mai amintesc, în sezonul ’92-’93, la Constanţa a apărut primul steag “ultras”. Spune-ne cum a început totul.
UF ’92 - După revoluţie, viaţa galeriei s-a schimbat mult. Conducătorii galeriei din acea vreme (Cico, Mihai Nebunu’ şi Baronu’) erau destul de în vârstă şi a apărut o delăsare din partea lor cauzată de problemele de zi cu zi (muncă, afaceri, viaţa grea). A apărut o afluenţă de “puşti” farişti, mai dezgheţaţi, care au întinerit galeria şi care mulţi dintre ei sunt şi acum prezenţi pe stadion (dar nu în actuala galerie). Eu, fiind ceva mai mare, eram pasionat rău de tot, devoram reviste de afară cu suporteri, meciuri televizate, tot. Ideea de a face un steag cu inscripţia ULTRAS am preluat-o de la suporterii italieni. Am prins ideea că-i reprezintă pe cei mai adevăraţi, mai “altfel”, diferiţi de marea masă a suporterilor, cu o mentalitate diferită şi mai radicali. Nu bănuiam ce amploare va lua fenomenul ultras în viitor, în ţară şi nu numai. Prin afişarea acelui steag de gard vroiam să arăt că suntem altfel, mâdria de a fi farişti radicali,dar, sincer, cu excepţia grupului meu nu prea numeros, marea majoritatea nu au priceput nimic (nici ceea ce înseamnă, nimic, nimic). Mai mult, după apariţia steagului pe gard, în presă locală-”Cuget Liber”-, cel mai vechi ziarist sportiv era indignat de apariţia “bannerului”, catalogându-l material fascist, instigator. De fapt, omul nu avea nici o taină cu starea de spirit a suporterilor de afară, iar radicalismul denumirii ULTRAS l-a trimis înapoi spre perioade cu care eu nu aveam nici o legătură.

RU: În acele vremuri voi vă consideraţi ultraşi, huligani sau doar simplii suporteri?
UF ’92 - La acea vreme nu percepeam fenomenul ultras ca acum, dar oricum era o diferenţa clară între băieţii din grup şi marea masă a suporterilor. Ca drept dovadă, pentru prima dată în istoria clubului, grupul nostru, ULTRAS ’92 FARUL, a părăsit tribuna a II-a şi ne-am mutat la peluză tocmai pentru că vedeam fenomenul diferit. Nucleul de la peluză ne consideram ultraşi în limitele a ce întelegeam noi în acel moment prin folosirea noţiunii de ULTRAS.

RU: Care erau sursele de informare cu privire la suporterii din alte ţari în primii ani după comunism? Existau vreunii pe care îi admiraţi?
UF ’92 - Informaţiile cu privire la alte grupuri ultras ne proveneau din mass-media română, reviste din strainătate, prieteni veniţi din strainătate. Personal, îi admiram pe ultraşii din Brescia pentru incidentele pe care le provocau în acea vreme şi pentru modul în care reuşiseră să se impună deşi reprezentau un oraş foarte mic comparativ cu Milano sau Roma, eram impresionat de fanatismul “ţaranilor” din Napoli şi am avut plăcerea să stau în mijlocul ultraşilor lui Olimpique Marseille la meciul cu Dinamo de pe 23 August. A fost pentru prima oară când am văzut ultraşi adevăraţi pe viu. Să-i fi văzut cum săreau de pe un rând pe altul, rupând gradenele în ciuda fraierilor de gabori care rar se încumetau să arunce câteva bulane spre ei. Erau membrii ai unor brigăzi foarte vechi, ale căror fulare nu se mai făceau de mult timp, cauză din care au şi refuzat să schimbe acele fulare cu noi.

RU: Care erau echipele care veneau pe atunci la Constanţa cu un număr mare de suporteri?
UF ’92 - Singurele echipe care cărau mulţi suporteri erau ca şi acum: Steaua, Dinamo şi Rapid. Şi, din păcate, o să mai dureze mult chestia asta.

RU: Cum a început prietenia cu ultraşii stelişti?
UF ’92 - Cred că prietenia cu ultraşii stelişti a plecat de la afinitatea mea şi a altora din grup pentru stelişti. Prin anii’80, când Steaua şi Dinamo aveau super echipe, existau filiere de jucători. Cei mai buni jucători de la Farul ajungeau la Steaua (de exemplu Şt.Petcu, Marian Popa, S. Tufan, G.Hagi), pe când cu Dinamo noi nu aveam nici o taină. În timp ce de la Steaua veneau jucători la schimb (buni sau răi, la apus de carieră, totuşi veneau), de la Dinamo nu-mi aduc aminte să fi venit cineva la Farul. Prin 1987 când Steaua, câştigătoarea CCE, ne bătea la Constanţa cu 2-1 din bun-simţ, Dinamo ne bătea cu 7-0, cu goluri din offside validate de un tuşier constanţean şi cu furia unui stadion întreg împotriva echipei Ministerului de Interne. De aici a plecat apropierea constanţenilor de Steaua şi ura faţă de dinamovişti. Steliştii erau aplaudaţi iar dinamoviştii înjuraţi şi huiduiţi. A fost o mişcare logică să ne apropiem de stelişti la acea vreme.

RU: Care crezi ca au fost cauzele care au dus la deteriorarea acestui raport(de prietenie)?
UF ’92 - În ceea ce mă priveşte, personal, relaţiile nu s-au deteriorat deloc, merg oricând cu plăcere pe Ghencea pentru că am mulţi prieteni acolo. În ceea ce priveşte actuala galerie a Farului, cu care eu nu am nici o tangenţă, deteriorarea prieteniei a plecat de la vârf, mai bine zis de la interesele lui Sorin. Datorită acestor interese el a ajuns în galeria lui Dinamo, a aruncat ‘dume’ că Borcea i-a propus să fie şef de galerie la Dinamo, a ajuns să dea ‘tonul’ în galeria dinamovista. De la el au plecat scandări anti-Steaua în timpul unor meciuri de la Constanţa, spre satisfacţia foarte puţinilor pro-dinamovişti din galerie.

RU: Povesteşte-ne despre câstigarea trofeului Giuleştina.
UF ’92 - Trofeul Giuleştina a fost cea mai mare porcărie de la Revoluţie şi până în prezent. A fost un circ în toată regula. Vorbe bune puse la ziarişti (şpriţuri etc) pentru a-ţi da calificativ maxim, deplasări obligatorii peste tot în ţară ca să acumulezi puncte, nu înjurături, nu huiduieli…într-adevar doar suporteri disciplinaţi (fair-play ha, ha, ha!), noţiunea de ultras era departe… galeria Farului a câştigat acel trofeu, multe presiuni facând Sorin până a intrat în posesia banilor de la Copos. Banii au fost folositori, dar atât a fost, un an, era logic că nu avea cum să dureze mai mult acel trofeu, iar o galerie serioasă , cu ultraşi adevaraţi n-ar fi participat niciodata la aşa ceva.

RU: De ce s-a trecut, în 1996, la adoptarea denumirii de Legiunea Marina Ultras Farul?
UF ’92 - În ’96 nu s-a trecut la denumirea de L.M.U.F. Acesta a fost doar un moft al meu, de a crea un stag de gard imens, cel mai mare din ţara. Avea 43 de metri lungime si 1.5 metri lăţime, m-am chinuit mult cu Barbone si Ional dar a meritat, cred că, cu cei 43 de metri lungime, a rămas neegalat şi în ziua de azi. Nu l-am făcut pentru a da o nouă denumire galeriei (nici gând!), doar că ziariştii văzându-l au tot început s-o dea prin ziare că L.M.U.F. în sus, că L.M.U.F. în jos şi aşa s-a dat sfoară în ţară.

RU: În ce alte “premiere” pentru suporterii din România ai fost implicat?
UF ’92 - În categoria ‘premiere’ pentru România intră cel mai lung steag de gard, menţionat mai sus, de 43 de metri, şi cele 12 steaguri de fluturat, cele mai mari din ţara la acea vreme(4*4m), toate cu modele diferite. În categoria ‘premiere’pentru Constanţa cam tot ce am făcut în anii ’90 au fost noutăţi dar, din păcate, au rămas de domeniul trecutului. Pot enumera ca ‘premiere’ pentru constănţeni ‘bannerele’ cu Hooligans, Farul Spirit, Alcoholics Supporters, Ultras’92 Farul, 101% Farul, Legiunea Marină Ultras Farul, toate făcute de mine.

RU: Enumeră câteva dintre deplasările memorabile pe care le-aţi făcut.
UF ’92 - Deplasările memorabile au fost multe. Pentru un constănţean cele făcute la Braşov întotdeauna erau plăcute(de la mare la munte), cele făcute în Banat şi Ardeal la fel, datorită calităţii oamenilor. Chiar mi-e dor de deplasări la Timişoara, Sibiu, Bistriţa, la fel si de cele de la Braşov. Cu plăcere mi-aduc aminte de deplasarea de la Iaşi de acum câţiva ani când ne-am bătut la final cu ‘ţăranii’ de moldoveni. Amintirea deplasării de acum mulţi ani făcută în Ghencea pe ninsoare rămâne tare plăcută. Deplasarea de la Bacău, la barajul de promovare, e deosebită, cu vreo 7-800 de constănţeni dându-le clasă moldovenilor. Personal, am prins deplasare adevărată cu steliştii (singura) la Galaţi, pe 1martie, cu bătăi, mărţişoare aruncate, poliţie şi multe altele (a fost 5-1 pentru Steaua parcă).

RU: Dupa această perioadă, să-i spunem “de aur” pentru voi, galeria Farului a început să decadă puţin câte puţin, ajungându-se la situaţia din prezent. Care ar fi motivele pentru această decădere?
UF ’92 - Decăderea galerei i se datorează în cea mai mare parte lui Sorin dar şi a oamenilor de proastă calitate care conduc destinele fotbalului constănţean în ultimii ani. Când de ani de zile echipa se zbate la retrogradare într-un oraş de mărimea Constanţei, nu poţi să ceri oamenilor să-şi dea sufletul pe stadion pentru nişte jucători mediocrii şi de foarte multe ori penibili. Valoarea echipei din anii ’90 era mult peste cea de acum şi, în plus, aveam atunci destui jucători reprezentativi (vedete locale) ca Marian Popa, Butoiu, Dennis Şerban, Tufan, Cristi Munteanu cărora îţi făcea plăcere să le scandezi numele. Acum, scuză-mă, dar să scandezi numele unor ‘no-name’ sau a unor cârpe venite de la Dinamo care aşteaptă tot timpul să fie rechemaţi în Ştefan cel Mare NICIODATA. În acest moment stadionul e dominat de o resemnare totală din partea celor mai mulţi suporteri. Nu se doreşte performanţa (locul8 ca obiectiv?) şi e normal să fie aşa cu o conducere adusă de partidul distrugător de la putere, şi, în astfel de condiţii, stadionul e dezolant de gol la aproape toate meciurile. Strict legat de galerie, la aşa şef aşa galerie, nu? Lui Sorin i-a plăcut mereu puterea, şi ce a făcut cu ea se vede, a adus galeria la acelaşi nivel cu galerii modeste şi mediocre din A ca Bacău, Argeş, Braşov. Noroc cu Bistriţa, Ceahlaul şi Naţional altfel îi priveam pe toţi de jos. Ultraşii au renunţat sau unii s-au grupat la peluză (Aria Ultra’), iar cei rămaşi în galerie, simpatizanţii lui Sorin, sunt de o valoare îndoielnică, fără personalitate, dar pe gustul şefului lor. Sunt prea multe de spus de decăderea galeriei, şi, sincer, n-am chef, faptul e consumat. Şi oricum este exact ceea ce merită şi conducerea şi echipa din acest moment.

RU: În tot acest timp, ai susţinut şi echipa naţională? Care au fost meciurile memorabile?
UF ’92 - De peste 10 ani răspund prezent la aproape toate meciurile naţionalei de la Bucureşti. Memorabile sunt multe, dar pentru mine de pomină a rămas cel de la Budapesta cu Ungaria (singura mea deplasare cu naţionala) în care puţin a lipsit să nu fiu linşat de skinheaderii unguri. Dar, sincer, între 5 calificări ale echipei naţionale şi, (VISEZ!) un titlu de campion cu Farul aş alege ultima variantă.

RU: Ce înseamnă , după tine, a fi ultras?
UF ’92 - După mine, a fi ultras implică câteva lucruri şi stări de fapt care variază de la modul de percepere, la vestimentaţie şi la radicalitatea afişată în stadon şi în afara lui. O să amintesc o parte: îmbrăcăminte adecvata pentru peluză (obligatoriu fular, eşarfă), fără ‘ţarănisme’ în vestimentaţie; radicalitate în exprimare şi în susţinerea echipei; bilet (sau abonament) plătit, să nu ‘atârn’ la conducere cu nimic pentru a mă putea exprima vehement atunci când nu sunt de acord cu politica conducerii sau cu jocul echipei; loc distinct pe stadion (la peluză) pentru a mă putea desfăşura şi a nu fi în mijlocul suporterilor obişnuiţi; loialitate faţa de numele ‘Farul’ (în cazul meu), şi nu faţă de nişte jucători care abia aşteaptă să plece la echipe mai mari sau pe bani mai mulţi; respect pentru localnicii şi dezaprobare pentru constănţenii care preferă alte echipe(trădători); exprimarea resentimentelor faţă de duşmani; să nu aplud şi să nu strig numele adversarilor în nici un fel; atitudine împotriva abuzurilor organelor de ordine; contribuţii băneşti colective pentru realizarea de materiale de susţinere (steaguri, bannere, torţe, fumigene, etc); încurajarea echipei în momentele grele, necondiţionat, atunci când văd dăruire şi ambiţie la proprii jucători; neacceptarea, sub nici o formă, a obţinerii victoriei prin mijloace necinstite- pentru mine e doar o victorie ruşinoasă care nu-mi face cinste.

RU: Care ar fi cel mai bun si cel mai prost moment din activitatea ta de ultras?
UF ’92 – Moment bun ca ultras: desprinderea grupului de ultraşi din galerie şi mutarea lui la peluză (după multe peripeţii şi incidente), loc obligatoriu pentru o grupare ultras. Momentul cel mai prost ca ultras: faptul că prin accederea lui Sorin la şefia galeriei, ceea ce ar fi putut deveni galeria Farului (în viziunea mea) s-a dus de râpă, iar de ceea ce este în prezent… mi-e ruşine. O vină o port şi eu că am cedat relativ uşor.

RU: Care consideri că sunt evoluţiile negative si pozitive înregistrate de scena ultra’ din România din perioada de pionierat (pâna în ’96) şi până astăzi?
UF ’92 - Scena ultra’ din România îşi face simţită prezenţa îndeosebi în Bucureşti şi foarte puţin în provincie. Faptul că a pătruns foarte puţin în provincie îl văd ca un element negativ, de aici rezultând lipsa de motivaţie a echipelor mari din capitală atunci când ajung în provincie. Cu doar câteva excepţii (Craiova, Timişoara, Arad, Ploieşti), fenomenul ultra’ nu a reuşit să se impună în provincie, de aici decurgând imagini caraghioase cu grupuri mici de suporteri intitulate ‘galerii’ care nu au nimic în comun cu fenomenul ultra’ şi care, în meciurile de acasă, se fac de râs în faţa ‘granzilor’ din Capitală. Majoritatea galeriilor din divizia A de la noi s-ar face de râs şi în a IIIa divizie din Italia. Sau, putem compara marea rivalitate între echipele din aceeaşi regiune (derbyurile locale) din străinătate cu disputa suporterilor de la un Ceahlăul-Bacău? Probabil că există mici grupuri ultra’ în preajma unor galerii din provincie dar sunt minoritare şi, din diferite cauze, nu se pot impune . Aici amintesc Aria Ultra’ din Constanţa.

Ca evoluţie pozitivă cred că merită să remarc ascensiunea suporterilor din Craiova şi Timişoara care, cel puţin acasă, domină puternic fondul sonor al arenei şi creează coreografii care nu au egal în provincie. Tot ca evoluţie pozitivă văd ascensiunea grupurilor ultra’ din Bucureşti din cele trei mari galerii. În acest moment le văd capabile să ţină pasul cu cei de afară şi au demonstrat-o la meciurile din cupele europene şi în derbyurile bucureştene. Păcat că nu simt concurenţa mai mare din partea provinciei.

RU: Crezi că apariţia acestei reviste va avea vreun efect asupra scenei ultra’ românesti?
UF ’92 - În cazul în care va avea continuitate poate crea o emulaţie la nivelul suporterilor, poate deveni o copie a ‘SuperTifo’ pentru suporterii din România, greu va fi până când se vor depăsi greutaţile inerente de început (tipărirea, distribuţie în afara Bucureştiului). Poate avea un efect benefic şi stimulativ pentru provincie, un fel de mobilizare generală pentru o prezentare onorabilă (prin reportaje şi mai ales poze) în paginile revistei. Poate zgândărî orgoliul multor suporteri şi prin conţinutul articolelor din revistă, să-i împingă spre o mentalitate ultra’, crearea de spectacole pe stadion, schimbarea repertoriului, etc.

RU: Crezi că galeria Farului mai are vreo şansă să revină la gloria de altădată?
UF ‘92 - Doar dacă dă o minune şi dispare Sorin din tribună, dar, atât timp cât există un ciolan, oricât de mic ar fi el, nu se va întâmpla acest lucru şi, ca atare, starea de mediocritate va continua. Speranţe îmi pun în Aria Ultra’ de la peluză unde sunt majoritari băieţi foşti în galerie şi care au avut curajul să se despartă de ‘turmă’ şi să-şi formeze în peluză un grup bazat pe principii ultra’, asta în ciuda ameninţărilor de tot felul venite din partea lui Sorin şi sclavii săi. Are nevoie de unitate şi răbdare pentru a reuşi şi poate de un imbold din partea echipei prin evoluţii care s-o aducă în partea de sus a clasamentului. Altfel… va trona mediocritatea mult şi bine.

RU: În încheiere, vreun sfat pentru ultraşii români?

UF ’92 – Cum de ceva vreme am rărit apariţiile în mijlocul suporterilor, nu mă văd în măsură a da sfaturi altora, dar ţinând cont că mişcarea vine din Occident, cred că trebuie să ţină aproape, să urmărească fenomenul ultras de afară şi să dovedească radicalism, determinare în apărarea fotbalului de la noi. Ca valoarea fotbalului românesc să crească, un rol important îl au suporterii adevăraţi, ultraşii, singurii în măsură să protesteze împotriva meciurilor aranjare, contra vânzărilor masive de jucători tineri etc. În oraşele unde lipsesc ultraşii apar fenomene de gen Bistriţa sau Ceahlăul. În provincie, un lucru bun în prima fază ar fi apariţia brigăzilor pe cartiere, care ar duce la concurenţă în cadrul galeriilor şi implicit la creşterea calităţii lor.

Să nu renunţaţi la felul vostru de a fi pentru nimic!